Eroii rămân eroi!

Măine, 21 decembrie 2023, se împlinesc 34 de ani din momentul în care românii au trăit cea mai mare și semnificativă schimbare din ultimii 100 de ani, Revoluția Anticomunistă Română.

Rememorez că, în 21 decembrie 1989, aveam doar 27 de ani și, în acea zi, pentru a putea supraviețui, vindeam felicitări dintr-o valiză de lemn de tip militar, în Piața Universității.
În acea perioadă eram urmărit de Securitate pentru convingerile mele politice, moștenite de la bunicii și părinții mei, și aveam interdicție de a părăsi teritoriul Republicii Socialiste România pentru 10 zece ani, chiar și pentru vizite efectuate în alte state din Lagărul Socialist.

Seara, când lumina se îngâna cu întunericul, grupuri nesemnificative ca număr au început să se strângă pe treptele de la Teatrul Național. Nu știu de unde a venit ideea, dar am luat hotărârea ca, din scaune și mese luate de la restaurantul „Dunărea”, din cântarele cu fise, aflate în exces în zonă, să ridicăm o baricadă care să marcheze primul „teritoriu liber de comunism” din București.

A urmat o noapte de groază, iar din datele obținute ulterior, în noaptea din 21 spre 22 decembrie, în zona baricadei de la Intercontinental s-au tras peste 10 milioane de gloanțe. Focurile de armă erau atât de dese, încât întregul perimetru al „zonei libere de comunism” era luminat ca ziua, de la urmele cartușelor de tip trasor folosite de forțele de represiune.

Am stat pe baricadă până spre dimineață, inclusiv atunci când au venit tancurile care, cu țevile mitralierelor roșii de la atâta tras, au spulberat baricada ridicată. Și acum, când închid ochii, văd cum gloanțele trase de forțele de represiune ricoșau din pâmânt, unele înfigându-se în trupurile primilor luptători pentru libertate de la baricadă.

Din păcate, medicii de la spitalul „Colțea”, sub amenințarea armelor securiștilor, nu i-au putut primi pe răniții de la baricadă, iar morții erau aruncați într-o cameră, unii peste alții.

Ca urmare a intervenției blindatelor, grupul de la baricadă a trebuit să se disperseze, o parte dintre noi coborând la metrou, iar alta a plecat pe străzi spre Unirea. Printre cei din urmă mă număram și eu.

Astfel, când am ajuns la magazinul „Cocor”, am ocolit prin stânga, am ieșit la biserica Sfânta Vineri, am traversat Dâmbovița pe la Biblioteca Națională și am ieșit la restaurantul „Budapesta”.

La „Budapesta” am văzut trupe de milițieni și securiști cu pistoalele mitralieră în bandulieră, de parcă erau din filmele cu SS-iști germani din perioada nazistă. Aceste trupe s-au divizat, unii pornind spre Piața Universității prin Pasajul Unirii, alții mergând pe deasupra. Era clar că urmăreau să-i prindă și, eventual, să-i lichideze pe toți cei prezenți la baricada de la Intercontinental.

De la Budapesta am luat un taxi până acasă, în cartierul Militari. În blocul în care locuiam, l-am trezit pe bunul meu vecin, Andrei Marian, căruia i-am cerut bani, necesari pentru hrană în vederea continuării rezistenței la baricadă.

La ora 5 dimineața, am mers la locul de muncă, unde i-am convins pe oamenii din schimbul de noapte, dar și pe cei din schimbul 1, care abia veniseră la muncă, să formăm o coloană și să ne îndreptăm spre baricada de la Intercontinental.

Pe drum, coloana condusă de mine s-a intersectat și cu alte coloane de muncitori, sens în care, când am ajuns la Grozăvești, a trebuit să reorganizăm noua coloană, trecând, pentru protecția oamenilor, utilajele în primele rânduri. Așa am și ajuns în piața din fața fostului Comitet Central al Partidului Comunist Român.

Am rămas în clădirea Comitetului Central până pe data de 19 februarie 1990, când, la solicitarea expresă a noului lider al României, Ion Iliescu, m-am alăturat unui grup de tineri cărora le-a fost dată misiunea de a se înscrie în Poliție în vederea reformării și democratizării acestei instituții.

În toată această perioadă nicio clipă nu m-am gândit la obținerea unor avantaje personale, deși mi-au fost oferite, singura mea recompensă fiind sentimentul de libertate obținut în urma Revoluției Anticomuniste Române. De alt fel, nici după liniștirea apelor și trecerea la o viață relativ normală, puținele demersuri făcute pentru obținerea certificatului de revoluționar nu au urmărit și câștigarea beneficiilor care decurg odată cu acest document, ci doar recunoașterea participării mele la evenimentele din decembrie 1989.

PREȘEDINTELE PARTIDULUI PATRIOTILOR Iulian SURUGIU